Din totdeauna marii creatori pătrunzând prin cunoaştere şi intuiţie adâncimile existenţei, de obicei impenetrabile spiritelor comune ispitesc dincolo de bezne evanescenţele viitorului şi, de cele mai multe ori istoria le confirmă previziunile.
Alexandru Melian -Polemici implite
Din totdeauna marii creatori pătrunzând prin cunoaştere şi intuiţie adâncimile existenţei, de obicei impenetrabile spiritelor comune ispitesc dincolo de bezne evanescenţele viitorului şi, de cele mai multe ori istoria le confirmă previziunile.
Aceasta se întâmplă şi cu Eminescu. El îşi prevesteşte propriul destin, anticipă viitoare cuceriri ale inteligenţei umane, prevede mişcări ale istoriei şi profetizează evenimente. Aici se şi află probabil una din explicaţiile statutului său de contemporan în eternitate. În acelaşi timp, opera publicistică dimensiune complementară în toate sensurile geniului poetic este produsul incidenţei dintre anumite circumstanţe social-istorice şi o profundă conştiinţă misionară de factură titaniană. Una din cele mai triste şi mai sacre datorii a constituit-o pentru Eminescu apărarea ,,claielor pozitive" şi în primul rând a ţărănimii, acea colectivitate umană în care el vedea adevăratul popor românesc.
La 18 februarie 1882, într-un răspuns polemic, Eminescu formulează această definitorie profesiune de credinţă şi una din cele mai sintetice imagini a condiţiei tragice a ţăranului român. Declarând că problema ţărănească ,,e poate singura cestiune în care am scris cu toată patima de care e capabilă inima noastră, cu toată durerea şi cu toată mila pe care ne-o inspiră tocmai ţăranul, acest unic şi adevărat popor omânesc", poetul îi imortaliza identitatea în asemenea rânduri: ,,El, căruia nu-i dăm nimic în schimb, păstrează prin limbă şi datini unitatea noastră naţională el este păstrătorul caracterului nostru în lumea aceasta franţuzită şi nemţită, el e singurul care de zece veacuri n-a desperat de soarta noastră în Orient. Aşa chilos şi greoi cum este, e o putere de rezistenţă în el pe care nimeni n-o poate sfărâma, nimeni îndupleca".
Cunoscându-i atât de intim inima de altfel, el însuşi era şi se considera ,,neam de ţăran" şi fiind perfect informat asupra realităţii sociale a timpului său, Eminescu a întrevăzut capătul răbdării ţărăneşti şi a nădăjduit emanciparea lui de sărăcie, de umilinţă, de oprimare. Totuşi, uneori negurile deznădejdii şi al dezgustului par a-l fi învăluit cu totul: ,,Silă ne e uneori de a mai lua pana în mână spre a apăra interesele românimii (...) Clasa cea mai numeroasă şi autohtonă acestui pământ, ţăranul, geme sub exploatarea unei administraţiuni neomenoase, sub birurile şi uzura cu care susţine o generaţie intelectuală stearpă şi moraliceşte deăzută".
După ce ţintuise la stâlpul infamiei iresponsabilitatea criminală a stăpânirii faţă de truditorii pământului, deveniţi dorobanţi în războiul de la 1877 (,,Nu sînt în toate limbile omeneşti la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea cu care stîrpiturile ce stăpânesc această ţară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel ţăran care muncind dă o valoare pământului, plătind dări, hrăneşte pe aceşti mizerabili, vărsîndu-şi sîngele onorează această ţară"), Eminescu denunţă progresiva înrăutăţire a vieţii ţărăneşti, sub apăsarea nemiloasă a instituţiilor burgheze de împrumut, mânuite în cea mai mare măsură de ,,tot ceea ce este mai ignorant, mai putregăit şi mai corupt". În primăvara anului 1882, până şi oficiosul partidului recunoştea starea dezastruoasă în care ajunsese ţăranul. O recunoştea mărturisindu-şi, în acelaşi timp, greşelile. Eminescu aminteşte însă cu acest prilej, un adevăr necruţător şi de eternă actualitate: ,,Greşalele în politică sînt (...) crime; căci în urma lor sufăr milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-ntunecă pentru zecimi de ani înainte viitorul ei".
Constatând că niciodată prestigiul justiţiei n-a fost mai compromis, niciodată administraţiunea n-a fost mai slabă şi mai coruptă, instrucţiunea publică mai părăsită, prevaricaţiunile mai dese, jafurile, tîlhăriile şi omorurile mai numeroase, ţăranul mai sărăcit şi mai mizerabil, nivelul moralităţii publice, în fine, ai scăzut", gazetarul angajat în dezbaterile publice pe marginea noii legi a tocmelilor agricole, făcea apel la înţelepciune şi răspundere pentru ,,a preveni pericolele iminente care ameninţă starea socială, economică şi politică a acestei ţări, încredinţată unei exploatări din ce în ce mai lipste de pudoare".
El avertizase, de altfel, încă din toamna anului anterior, asupra consecinţelor rezultate întotdeauna din imposibilitatea înlăturării răului pe cale legală ,,Dacă pentru omul ce voieşte îndreptarea stărilor de lucruri din patria sa pe cale legală, liniştită, nu mai mai rămîne mijloc de-a o mai face, nu va pune oare binele, fie chiar rău înţeles, al ţării, mai presus de legi, de instituţii, de tot?" Şi evenimentele îi vor confirma. La începutul lunii mai 1882, câteva mii de ţărani care voiau să ajungă în faţa Camerei pentru a-şi susţine direct petiţiile de împărţire a moşiilor statului, sunt opriţi la barierele Bucureştilor de către jandarmerie. Ziarul guvernamental ,Românul" ,,denunţă naţiunii" evenimentele, socotindu-le manifestări neromâneşti. Reacţia lui Eminescu, de un sarcasm înveninat (,,Oare nici ţăranul nu mai naţiune?"; ,,Ba e foarte românesc ce fac ţăranii"), se transformă spre final într-o abia voalată ameninţare: ,,Ei mări, tagmă patriotică, nu cunoaşteţi pe român, nu l-aţi cunoscut nicicând şi, prieteneşte vorbind, să vă ferească sfântul ca să-l cunoaşteţi vreodată. Rar şi-arată arama, dar când şi-o arată atunci s-a sfârşit cu d-alde voi. Românului dacă-i dai un pumn, îţi zice: «Rugu-te mai dă-mi unul, să fie doi, s-avem pentru ce ne socoti», dar după aceea las pe el. Din paradă în paradă din circulară în circulară, din Carada-n Carada, teamă ni-i că veţi trezi lupu din el şi că-şi va întoarce cojocul pe dos şi-atunci ţine-te pînză-n sus nu te rupi!"
Analizele, avertismentele şi condamnările lui Eminescu sunt minimalizate şi respinse, demagogia aruncând peste tot voalul minciunii, iar despotismul puterii încercând să paralizeze reacţiile. La 23 mai 1882 gazetarul scria: ,,Nemulţumirile sunt generale, indignaţia oamenilor este ajunsă la culme şi toate caută să izbucnească".
Convins că ,,nici un neam nu e condamnat de a suporta în veci un regim vitreg, corupt şi mincinos, chiar dacă acel regim se exercitează de către fiii lui proprii", Eminescu grădinăreşte floarea speranţei, anticipând viitorul sub semnul răzvrătirii: ,,Dar să nu disperăm. Planta creşte la noi. Ar trebui numai nişte mîni vîrtoase, mocăneşti care să ştie s-o întrebuinţeze. Apară ele în Moldova, apară peste Olt, ca-n vremea lui Tudor, naţia le-ar primi aşezîndu-le flori şi covore pe drumuri".
El a profetizat nu numai izbucnirea răscoalelor, ci şi cruzimea cu care vor fi înăbuşite. ,,Să se răscoale ţăranii cîndva în România pentru a scutura jugul ciocoilor îi spunea poetul lui Zamfir Arbore şi atunci vei vedea, dacă vom trăi pe acele vremuri, cât de sanguinari şi nemiloşi vor fi aceşti democraţi faţă de poporu răsculat".
Răscoalele din 1888 şi apoi cele din 1907 au confirmat previziunile celui care, cu două luni înaintea prăbuşirii în întuneric, lăsa ca pe un emblematic testament această invocaţie înveşmântată în odăjdii cernite: ,,părinţi ai patriei, aveţi îndurare de patria voastră! Nu lăsaţi demagogia compusă din venetici şi din cavaleri de industrie să strivească cea din urmă rămăşiţă de libertate şi de neatîrnare a acestui popor..."
Reconstruind o anchetă care n-a mai avut loc: ,,EMINESCU, MUSTRAREA NOASTRĂ DE CONŞTIINŢĂ!
1. Când un popor are şansa de a-şi eterniza fiinţa prin supreme valori ale spiritului, trebuie să se ştie că acestea sunt virtualităţi care se transformă în realitate numai prin truda fertilizatoare a urmaşilor.
Ceea ce îndeobşte este numit prin sintagma valorificarea moştenirii literare (de fapt, a oricărei moşteniri), devine adesea doar un act de triere. Ceea ce înseamnă că un proces întreg este substituit printr-un moment al acestuia. Valorificarea presupune, după opinia noastră, trei gesturi fundamentale: asumarea, cunoaşterea şi trasformarea valorilor moştenirii în forţă vitală a fiecărui timp prezent. Ceea ce ni se pare foarte important e faptul că cel de-al treilea moment, cu sensul lui de finalitate, nu se realizează în chip autentic dacă primele două sunt săvârşite fragmentar. Cum poate o generaţie să-şi fructifice zestrea de spirit dacă ea este asumată şi cunoscută doar parţial?
În numărul nostru trecut (vezi Adevărul de duminică nr. 20 din 17 iunie 1990), dl. Al. Melian dezvăluia încercare făcută în 1981 de a organiza o dezbatere cu tema ,,Eminescu mustrarea noastră de conşiinţă", încercarea infructuoasă din pricina dezinteresului manifestat de revista ce urma să găzduiască această dezbatere pe marginea valorificării moştenirii eminesciene. Solicitat să răspundă unui chestionar pe această temă, Constantin Noica arăta: ,,Mă grăbesc să vă răspund şi recopiez un articol care se află de un an în redacţia ,,Lueafărului" (la prietenul meu mai tânăr Gh. Suciu). Se pare că nu s-a putut publica. Dacă nu se poate nici acum, mă văd silit să nu dau sprijin iniţiativei d-voastră". Nu s-a putut, iar dezbaterea a rămas un proiect eşuat. La respectivul chestionar, singurul răspuns nepublicat a rămas al d-lui Al. Melian, pe care îl publicăm în pagina de faţă. Acum se poate. De aceea invităm pe eminescologi, critici şi istorici literari, scriitori, pe toţi cei care au ceva de spus cu privire la valorificarea moştenirii eminesciene, să participe la această dezbatere de un vădit interes pentru cultura noastră naţională. Le aşteptăm răspunsurile pe adresa ,,Adevărului de duminică". Iată întrebările de atunci la care-i rugăm să răspundă:
1. Cum apreciaţi procesul de valorificare a moştenirii literare cu privire la Eminescu?
2. Ce importanţă credeţi că are cunoaşterea integrală şi generală a operei lui Eminescu?
3. Care credeţi că este şi care ar trebui să fie rolul învăţământului în cunoaşterea şi asumarea moştenirii eminesciene?
4. Dar al mass-mediei?
5. Credeţi că revista ,,Luceafărul" ar trebui să-şi asume atribuţii (îndatoriri speciale) în valorificarea moştenirii Eminescu?
În coordonatele acestei optici se impune şi răspunsul la întrebare. Începând din 1902, când T. Maiorescu a predat Academiei Române manuscrisele, în cea mai mare măsură asumarea (s-o numim administrativă) moştenirii eminesciene s-a realizat.
Cunoaşterea ei integrală de către cei cărora le-a fost hărăzită (şi a fost hărăzită nu doar unui grup de privilegiaţi, ci neamului românesc şi, în general, tuturor oamenilor) nu s-a împlinit încă. Monumentala ediţie Perpessicius, ediţia cronologică a poeziei datorată lui D. Murăraşu, ediţia de teatru, realizată de Aurelia Rusu, volumaşul de cugetări întocmit de M. Bucur, volumul Fragmentarium, datorat lui M.Vatamaniuc, precum şi contribuţiile importante ale unor publicaţii ca Manuscriptum sau Caietele Eminescu au oferit generaţiei noastre spre cunoaştere o bună parte a operei scriitorului. Şi totuşi, avem destule motive să nu putem evita mustrarea de conştiinţă. La aproape o sută de ani de la pătrunderea în nefiinţă a ,,feciorului de împărat fără stea", urmaşii lui n-au reuşit să cunoască întreaga moştenire ce le-a fost lăsată. Suntem noi oare atât de bogaţi încât să ne permitem a fi risipitori şi ne-harnici?
Două ni se par făptuirile de primă urgenţă care se impun a fi realizate întru cinstirea generaţiei pe care o reprezentăm:încheierea ediţiei integrale fondate de Perpessicius şi publicarea manuscriselor, facsimilate, care se află la Biblioteca Academiei R.S.R. Abia din acel moment actul valorificării va putea fi realizat fără de handicapul ignoranţei şi al incertitudinii. Abia atunci agresivitatea restrictivă a cerberilor de spirit ar putea fi invitată la un dialog risipitor de opacitate şi de reacredinţă.
2. Prima consecinţă a cunoaşterii şi asumării, nu doar de către specialişti, a operei eminesciene o constituie asigurarea condiţiilor de transformare a moştenirii într-un bun activ al colectivităţii, într-o forţă de modelare a conştiinţelor.
Cunoscându-i adâncimile de gând şi simţire, jurnalul pribegiei în căutarea idealului, pătrunzându-ne de rostirea lui întru Bine şi Frumos, noi, cei de azi, ne putem cunoaşte mai în profunzime, ne putem grădinări mai generos, iar înţelepciunii avem posibilitatea să-i oxigenăm mai intens vegetaţiile cuprinse de poluare. Prin familiarizare cu opera şi existenţa creatorului ei, contemporanii pot primi o lecţie de înaltă conştiinţă civică şi de sublimă etică a făptuirii. Cultul adevărului, al patriei şi al muncii validate prin faptă asceza demnităţii, refractară prostituţiei intelectuale, duplicităţii şi fariseismului, idiosincrazia antidemagogică, severa conştiinţă a cuvântului scris şi rezerva înţeleaptă faţă de frivolităţile gloriei, ca să nu mai amintim de exemplara devoţiune care i-a definit toate făptuirile, au valoarea de clauză testamentară pe care n-avem sentimentul c-am îndeplinit-o cum se cuvine.
Existenţa noastră contemporană şi a tuturor celor ce se vor mai ivi în acest spaţiu de cultură, mai este într-un sens iradiată de străluminările creatorului. Opera lui reprezintă cel mai strălucit ambasador al spiritului românesc în universalitate şi cea mai perenă mărturie a identităţii noastre în nemărginirile timpului. Iar pe un alt plan, aceeaşi operă şi acelaşi zămislitor poartă semnificaţiile unui semn de hotar de care vrăjmaşii sunt nevoiţi să ţină seamă. Aşa cum spunea O. Goga, ,,o graniţă se păzeşte, sau cu un corp de armată, sau cu statuia unui poet legată de inmile tuturora".
3. În lumea contemporană certificatul de calitate al unei societăţi este conferit în primul rând de instituţiile învăţământului. Cum sunt şi cum funcţionează acestea, poate fi constatat fără mare dificultate observând cum este şi cum funcţionează societatea. Fiindcă, de la cel mai neînsemnat membru al acesteia şi până la cel pe care împrejurările l-au situat în vârful piramidei, toţi membrii unei colectivităţi umane străbat purgatoriul învăţării şi al modelării. Şi o fac într-un moment al biografiei lor când în maleabilitatea eurilor totul se întipăreşte durabil. Şi binele, şi răul, şi frumosul, şi urâtul, şi cunoştinţele, şi conştiinţele.
Aşa stând lucrurile, rolul învăţământului în cunoaşterea şi asumarea zestrei de spirit a unui neam şi mai ales a creatorilor lui superlativi este unul fundamental. Indiferent de domeniul de activitate pentru care sunt pregătiţi, tinerilor trebuie să li se asigure înrădăcinarea etnică în spirit. Ivirea lor într-un anumit spaţiu şi timp nu le conferă şi sentimentul apartenenţei de fond la acestea dacă nu sunt iradiaţi de luminile iscate în acel spaţiu şi de forţa idealurilor propuse propriului prezent.
Societatea noastră are nevoie de muncitori şi de agricultori, de ingineri şi economişti, de agronomi şi medici. Dar nu oricum. Priceperea, îndemânarea, ştiinţa lor trebuie să înflorească pe fondul unei personalităţi sensibilizate întru Frumos şi Bine, a unei fiinţe dominate de sentimentul apartenenţei de adâncime nu doar la un spaţiu geografic, ci mai ales la unul spiritual, de cultură. Or, în realizarea unui asemenea deziderat, literatura, arta în general joacă un rol inestimabil. De felul în care se asigură cunoaşterea şi asumarea ei ca bun propriu, depinde maiestatea ori chircirea de viitor a actualelor vlăstare.
Referindu-ne direct la Eminescu, să observăm modestia cantitativă a cuprinderii lui în programele analitice de la grădiniţă până la facultate şi, în acelaşi timp, modestia actului de iniţiere şi perfecţionare în pătrunderea şi însuşirea valorilor eminesciene. Când un confrate afirma că există o mare uzură a poeziei lui Eminescu, datorată şcolii şi foarte frecventei lui citări deşi transfera asupra creaţiei insuficienţele unei anumite receptări , el punea în evidenţă un fapt real şi o tristă culpabilitate. Dacă privim, de exemplu, programa de bacalaureat, nu ne e greu să aflăm una dintre cauze. Când unui elev nu i se cere pentru absolvirea liceului decât patru poezii de Eminescu, este uşor şi trist să înţelegi că cea mai desăvârşită expresie a spiritualităţii româneşti devine pentru tânăra generaţie doar un autor de patru texte, dacă nu cumva, mai ales o povară pentru examene. Căci, formaţi într-un spirit pragmatic de rentabilizare imediată şi palpabilă a oricărui efort, absolvenţii de liceu, în imensa lor majoritate, nu acordă decât un interes minor obiectelor de care n-au nevoie la admitere.
Nici şcoala superioară filologică nu reuşeşte să înfăptuiască tot ceea ce-ar trebui pentru valorificarea moştenirii eminesciene, deşi contribuţia slujitorilor ei în cadrul acestui proces rămâne remarcabilă. Dar oare timpul redus afectat studierii marelui scriitor, dispariţia catedei ,,Eminescu", înfiinţată în 1971, dispariţia cercului ştiinţific cu numele poetului de la facultatea din Bucureşti, nu sunt fapte care pun în lumină un întristător fenomen privitor la cultură?
4. Încercând să prevenim reproşul de negativism prin precizarea că n-am urmărit în intervenţia noastră un bilanţ al realizărilor, trebuie să mărturisim că şi celelalte mijloace de răspândire a culturii ar putea să joace un rol mult mai activ şi mai generos în procesul de valorificare a moştenirii eminesciene. Disponibilităţile televiziunii, mai ales cu sincretismul ei de structură care poate convoca în faţa telespectatorilor spaţiul încărcat de duh şi timpul decupat de fiinţă, imaginea purtătoare de sens şi sunetul născător de vibraţii, nu cred că au fost valorificate în suficientă măsură pentru a transforma în patrimoniu de suflet o permanenţă de spirit.
5. Iar revista Luceafărul, deşi, alături de Convorbiri literare şi Tomis a acordat o mare atenţie creaţiei eminesciene, credem că trebuie să-şi impună un statut de excepţie în conformitate cu titlul simbolic pe care-l poartă şi cu patronajul pe care-l sugerează. Ea poate să-şi asume onoarea şi marea răspundere de a asigura un cadru de permanentă valorificare a moştenirii Eminescu şi de tezaurizare a conştiinţei contemporane confruntate cu universul acestuia.
În cadrul unei rubrici ori pagini permanente, sau poate a unei periodicităţi simetrice, vizând întreaga revistă, ar putea fi publicate studii consacrate operei lui Eminescu, comentarii de texte, comunicări de ordin documentar, dezbateri pe marginea unor aspecte ale operei sau ale exegezei, relatări şi comentarii privind manifestările consacrate lui (colocviile studenţe#ti ,,Eminescu", Zille ,,Eminescu", aniversările periodice etc.), republicarea orientată a unor texte mai puţin accesibile, scoaterea la lumina mare a publicului, a strălucitelor cugetări cu care înţeleptul şi-a înnobilat mai toate paginile. Este un evantai de forme care neavând privilegiul noutăţii în enunţarea lor, îl păstrează ca virtualitate în viitoarele materializări concrete.
Printre atâtea priorităţi ale prezentului cred că există şi o prioritate a culturii în cuprinderea căreia prioritatea Eminescu are valoare de simbol. Fiindcă, în confruntarea noastră cu vitregiile istoriei şi cu tăriile erozive ale timpului, Poetul înseamnă cetate inexpugnabilă, templu fără de preot şi clepsidră fără de nisip.
AJUSTAREA PROCUSTIANĂ A POETULUI
Cu mulţi ani în urmă, una dintre personalităţile remarcabile ale literaturii şi civismului contemporan, se lansa într-o,,interpelare" având ca obiect femeia eminesciană reprezentată în Luceafărul. Contrariat şi întristat de dezinvoltura procustiană cu care era judecat Eminescu şi una din capodoperele sale, am scris un articol polemic ce s-a dorit o replică şi o invitaţie în orizontul respectului faţă de textul literar şi faţă de poet.
Trimisă la revista Contemporanul, intervenţia mea n-a fost publicată niciodată. Pentru că ea nu şi-a pierdut actualitatea ba, dimpotrivă, în contextul eminesco-fobiei şi a eminesco-fagiei de după Revoluţie1, răspunde, cred, unui imperativ de tip maiorescian o propun meditaţiei publice, păstrându-i şi titlul şi substanţa.
Interpelarea amintită, rezultată dintr-o viziune şi o grilă de lectură, intolerantă, se voia ,o reabilitare" a femeii eminesciene. O reabilitare având drept termeni de emancipare exegeza eminesciană anterioară propriei intervenţii, Eminescu însuşi, într-o ipostază neconvenabilă autorului şi chiar capodopera emblemă ,,uceafărul".
Este un loc comun în a afirma că orice operă de artă poartă cu sine virtualităţi ale înţelesurilor, teoretic infinite, şi că orice interpret, în actul asumării, stabileşte cu opera o relaţie particularizată de identitate propriului eu. Problema e dacă, în actul receptării această, operă e un pretext sau o realitate focalizantă şi subordonatoare.
Este dreptul semnatarului să propună o lectură proprie a ,,Lueafărului", dar el nu se mai află în dreptul său, în orice caz nu se mai află în postura declarată de atâtea ori nu odată cu har artistic de mare, autentic şi profund admirator al lui Eminescu, atunci când manipulează textul pentru a încăpea în tiparul procustian prestabilit. Fraza efigie a atitudinii sale în această interpelare este: ,,Nu pot să cred şi nu mi-e bine să accept că ...". De fapt, nici nu e vorba de o interpelare. Autorul nu interoghează pentru a se edifica, ci dă verdicte,,,detestă", ,,refuză", ,contestă",,,susţine". Totul cu orgoliul nemăsurat al celor rătăciţi de convingerea că doar ei deţin adevărul şi că acesta trebuie ajustat credinţelor şi intereselor proprii.
Tocmai pentru că ne aflăm în faţa unui ,,reper al conştiinţei naţionale rom&airc;neşti", tocmai pentru că ,,marii creatori sacralizează lucrurile decare se ating", gesturile deformatoare şi elementaritatea programatică a asumării nu pot rămâne fără replică.
În esenţă, două sunt aspectele care stârnesc rezerve: a) confuzia dintre realitate şi ficţiune, în general, şi dintre biografie şi poezie, în special; b) manipularea textului în vederea validării unui scop aprioric. Cea dintâi practică de neînţeles pentru un absolvent de filologie şi pentru un mare poet ignoră actul sublimării poetice şi transformă zborul poetului într-o cârtire terestră de autobiograf acrit. Dintr-o asemenea perspectivă, publicistul a putut scrie cu seninătate despre adrenalina lansată în organismul poeţilor când telefonul iubitei sună ocupat prea îndelung, a găsit de cuviinţă că ţine de fineţea exegezei literare spovedania mânioasă: ,,Detest atitudinea tuturor bărbaţilor fără succes la femei sau respinşi de o femeie, care devin duşmanii femeii", a inserat ca argument revelator faptul biografic cu valoare de loc comun, ,,Femeia pe care a iubit-o Eminescu l-a iubt pe Eminescu", ori, adoptând ţinuta avocatului într-un inventat proces de calomnie, n-a socotit că este hilară manifestarea încrâncenată de tip oratoric: ,,Resping calomniile la adresa femeilor pe care le-a ubit Eminescu".
Nu credem că merită să zăbovim asupra acestei laturi a interpelării. Răspunsurile adecvate se află în orice manual de estetică ori de teorie literară, aşa după cum se află la îndemâna oricărui om de bun simţ, care a frecventat cu anumită asiduitate lumea artelor. Eminescu însuşi oferă celui care-l citeşte o cheie de acces în cuprinsurile imaginarului său. Notând în mss. 2257 (f. 61 v) câteva gânduri despre literatura noastră populară, el scria la un moment dat: ,,... poezia nu are să descifreze, ci, din contră, are să încifreze o idee poetică în simbolurile şi hieroglifele imaginlor sensibile".
Cel de al doilea aspect discutabil rezidă dintr-o superficială lectură a ,,Lueafărului", din stabilirea unui fals obiectiv al demonstraţiei şi din constrângerea textului literar de a se supune intenţiilor demonstrative. Punctul geometric al întregii pledoarii ni se pare că se află în următoarea propoziţie interogativă: ,,Cum poate fi salvată femeia de blamul divn eminescian?". Întrebarea este însă de două ori falsă. Mai întâi că identitatea unui erou sau mesaj literar reprezintă un dat al ficţiunii care poate fi interpretat în diverse chipuri dar nu poate fi modificat decât de creator într-o altă creaţie. Dacă ,,uceafărul" ar exprima un blam al femeii aşa cum se întâmplă în anumite poeme ale lui Eminescu nimeni n-ar putea să salveze femeia de sub asemenea anatemă, decât prin măsluire. În al doilea rând, orizonturile poemului, în complexitatea lor interferentă, nu trimit către un blam al femeii, ci către un imn al dragostei. Dar unul pus sub semnul suferinţei şi al tragicului, aşa cum ne invită poetul însuşi să-i înţelegem creaţia: ,,În descrierea unui voiaj în ţările române, germanul K. povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat-o (sic!) este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi nume/le/ lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici, pe pământ, nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc" (mss. 2275, B, f. 56).
Fără obiect serios este şi contestarea ideii că Eminescu ,,ar putea fi considerat un adversar neîmpăcat al femeii, care ar fi prin natura ei ingrată şiversatilă", ca şi afirmaţia, cu totul rătăcită, că ,,Nici chiar Eminescu însuşi, în Lucefărul", nu putea dărâma monumentul pe care l-a ridicat, în poezii mai puţin importante şi cirulate, femeii". Ideea unui Eminescu demolator al propriilor monumente ni se pare ,,ntologică", pentru a nu mai vorbi de faptul că tocmai poemul lui Hyperion este monumentul cel mai tulburător înălţat iubirii.
Consecinţe ale unei lecturi deformate, ale recapitulărilor prozaice, întreprinse mărturisit de comentator, sunt şi aprecierile cu privire la cinismul nedrept şi neadevărat al Demiurgului, la ,,portretul femeii (...) învineţit de culorile tr#259dării", la episodul Cătălina-Cătălin, ,,de o tristeţe povincială" şi ,,mai tris ca un incest".
Ni se pare că faptul poetic esenţial ignorat în înţelesurile lui de adâncime, îl constituie construirea poemului pe cele patru planuri, din relaţionarea cărora se iscă tensiunea lirică şi în acelaşi timp dialectica semnificaţiilor. Este vorba de planul integrator al eului care ,,e narează" prin intermediul măştilor şi de cele trei planuri spectaculare: unul al scenografiei onirice, altul al realităţii vigile (ambele plasate în spaţiul terestru) şi al patrulea situat în necruprinsul cosmului. În discuţia de faţă, hotărâtoare sunt planurile II şi III, respectiv jocul dintre vis şi realitate în orizonturile căruia ideea de trădare a femeii şi pretinsul ,,blam nemeritat al orgolului masculin" se dovedesc elementare decodificări în fals. Să observăm mai întâi, statutul de punct geometric al Cătălinei în cadrul structurii poetice: atât Hyperion cât şi Cătălin sunt smulşi de pe orbitele lor de puterea de atracţie a preafrumoasei fete de împărat; identitatea celor două pasiuni este atât de diferită iar rezultatele ispitirii atât de opuse tot datorită Cătălinei, factor declanşator şi determinant al acestora; chiar metamorfozele lui Hyperion şi invocările lui în absolut sunt spectacole regizate în inconştientul visului de bogăţia interioară a fecioarei. Să observăm apoi că din cele două invocaţii ale poemului, doar primele patru rostite în spaţiul visului sunt reciproce. Reciproce dar nu şi convergente. Lipsa de consesns pare a proveni din eronata decodificare a mesajului Cătălinei de către Luceafăr. Fecioara, tulburată ca de un zburător de iradierile tainice ale luminii astrale (vezi strofele 8-11), cuprinsă de somn şi pătrunsă în vis, adresează chemarea către dulcele domn al nopţii nu în vederea nunţii. Ea îşi doreşte un fel de patronaj hyperionic al căminului şi o luminare a traseului existenţial (,,Pătrunde-n casă şi în gînd/ Şi viaţa-miluminează"). Invocaţia apare astfel născută nu din iubire, ci dintr-o adâncă aspiraţie a gândului, setos de ideal. Hyperion îi codifică însă apelurile identice în ambele apariţii , ca pe un mesaj al iubirii. Cu toate că n-o declară, el receptează chemarea fetei exact aşa cum aceasta o receptează pe a lui: ,,Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu nu e pot pricepe". Incomunicabilitatea prin rostire devine incompatibilităţii de fond. Fiecare dintre membrii acestui cuplu eşuat devenit posibil doar în spaţiul visului , îşi dezvăluie prin invocaţie nu doar deosebirile de cod, ci şi pe cele de aspiraţie. În fond, Cătălina îşi doreşte ceea ce nu are şi ceea ce-i destinat să rămână o permanentă aspiraţie a terestrului, în timp ce Luceafărul, străfulgerat de ispita iubirii, năzuieşte nuntirea cu efemerul, în radicală şi eternă contradicţie cu identitatea lui nemuritoare. De altfel, într-una din variante, Eminescu indică fără echivoc atitudinea lucidă, discret îndurerată dar integral onestă a Cătălinei: ,,Rămîi în cer şi nu căta/ Nevrednica-mi iubire/ Căci eu nu sunt de seama ta/ Cu chiul peste fire".
Şi-atunci, despre ce trădare e vorba şi unde apare condamnarea nedreaptă a femeii? Poate în strofa finală? Dar ea nu exprimă, după opinia noastră, nici dispreţ şi nici condamnare. Ea reprezintă rostirea oraculară în sublimările căreia eşecul s-a convertit în tragic, fiindcă tentativa nunţii dintre etern şi efemer n-a beneficiat de şansa opţiunii, ci a fost cenzurată de imperativul fatalităţii. Oare această strofă variantă nu ne spune chiar nimic despre atitudinea lui Hyperion faţă de fecioara pământului rămasă inaccesibilă: ,,Iar el în cearcăn radios/ Lucea cu bunătate/ Şi rece se uita în jos/ L'acea sngurătate"?
Noi credem că însuşi eşecul Luceafărului un eşec al incompatibilităţii, nu al opţiunii este investit de poet cu un înţeles generos. În consens cu un vers de prin 1880-1881 (,,O, genii, ce cu umbra pămîntul îl sfnţiţi"), Eminescu atribuie experienţei hyperionice, marcată de suferinţa nenorocului, sensul sacralizării efemerului ispitit de ideal. Cătălina, iradiată definitiv de lumina Luceafărului (,,În veci îl voi iubi/ Şi-n veci va rămînea departe") şi pătrunzându-se de sfinţenia iubirii cea în stare să tulbure însăşi seninătatea eternului săvârşeşte un gest echivalent cu al modelului. Ea coboară de pe,,firmamentul" împărătesc, răspunzând invocaţiilor unei fiinţe inferioare social, aşa cum Hyperion se coborâse din azur, dând curs chemării unei fiinţe inferioare ontologic. De fiecare dată forţa care anulează distanţele este iubirea. La rândul lui, Cătălin, ,,sub raza chiului senin" şi străbătut de ,,farmecul luminii reci" (ambele intermediate de fiinţa iubită) îşi modifică identitatea spirituală devenind din copilul de casă cu îndrăzneli de seducător o fiinţă bântuită de gânduri şi patimi, sub zodia iubirii unice. Astfel încât constituirea cuplului în plan real singul plan în care opţiunea e posibilă se află sub semnul cuminecării astrale. Fiindcă geniul eminescian este fără noroc dar nu şi fără rost. Şi-atunci care mai e obiectul ,salvării", al reabilitării, care mai este raţiunea speculaţiei neconvingătoare cu privire la ,,strofa neglijată imprudent în juecarea femeii"?
Eminescu, ,,în toată nfericirea lui" (nu fără cauze, cum scrie autorul, preluând cunoscuta dar falsa apreciere maioresciană, ci cu nenumărate şi adânci cauze), aşa cum se poate constata, este pândit de nefericiri până şi în posteritate. ,,Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor &icic;nţelege" scria profetic poetul despre unii din cititorii lui de peste veac.