„Pe lume sunt trei mari realităţi: insul, neamul şi umanitatea. Dar una fără alta nu pot exista. Insul există prin neam şi umanitatea se manifestă tot prin neam. Insul, afirmându-se pe sine, trebuie să afirme în acelaşi timp umanitatea din sine, iar aceasta e totdeauna determinată etnic.
Neamul este matca ontologică în care îşi găseşte aşezământ şi rânduială concretă existenţa umanităţii. Şi prin matca aceasta şi în ea existăm noi ca inşi determinaţi. Ea are o adâncime, o originalitate, proprie realităţilor permanente. Rădăcinile insului sunt în sufletul neamului, iar rădăcinile neamului sunt în ordinea metafizică a existenţei.
Deci, una din marile griji ale acestor timpuri, care cearcă trăinicia tuturor realităţilor ce există, pentru a risipi ce-i fără vlagă lăuntrică şi a confirma ceea ce ţine tenace în existenţă, să ne fie aceea de-a ne menţine ca neam în identitatea proprie”.
Dumitru Stăniloae
 

"Dacă pe seama unui neam ar fi să punem toate calitaţile bune şi toate defectele pe care le prezintă acei care îl constituesc, şi nu numai acei din prezent, ci şi acei din trecut, căci drept este că toţi aceştia constituesc laolaltă un neam, atunci sufletul neamului nostru ar fi cel mai variat mozaic, din câte se pot imagina. Nu este calitate buna, care să nu fi împodobit vreodata sufletul unui român, precum nu este defect care să nu fi fost sau să nu fie când şi când în acelaşi suflet: totalizarea calităţilor şi defectelor ar fi o împeticarire fără de sfârşit. Dar sufletul unui neam nu este o simplă totalizare de peticarii sufletului ,ci este el însuşi o unitate care trăieşte de sine prin armonia funcţiunilor sale, întocmai cum trăieşte şi sufletul fiecărui individ în parte. Sufletul neamului nostru s-a format ca o rezultantă din sufletele Românilor, cari au trăit si trăiesc; el îşi are firea sa proprie, pe care o putem explica din sufletele Românilor, dar pe care nu o putem confunda cu firea vreunuia dintre aceştia. El era în fiecare dintre noi, şi cu toate acestea este în afara de noi; noi îi împrumutăm viaţa organică, el ne dă continuitatea şi durata istorică; el este chipul în care ne întrupa, pentru ochii altor neamuri."
Constantin Radulescu-Motru
 

"Pe vremea când Dumnezeu umbla cu Sf. Petru pe pământ, într-o noapte ploioasă, au ajuns la marginea unui sat şi abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câini mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc întrebând:
– Cine bate?
– Oameni buni!
Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casa, unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn, şi a început a da porunci, dar cu blândeţe.
– Mario, ia mai pune câteva vreascuri pe foc. Tudore, dă fuga la fântană după o ciutură de apă proaspătă. Ilenuţa, ia vezi de o oliţă cu lapte proaspăt.
Şi le-a dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe şi i-au ospătat, şi i-au dus să doarmă într-o odaie în care mirosea a gutuie şi busuioc.....
A doua zi dimineaţa iar le-a dat să se spele, i-a ospătat şi le-a pus în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-a urat drum bun.
Şi cum au ieşit din sat, Sf. Petru a început să se roage de Dumnezeu:
– Doamne, fă ceva pentru oamenii ăştia, că tare ne-au primit frumos!
– Ce-ai vrea să fac Sf. Petre, c-ai văzut că nu erau nevoiaşi.
– Doamne, fă ceva ca să-şi vadă măcar o dată sufletul!
– Să-şi vadă sufletul spui Sf. Petre?
– Dă, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul cel de-acolo!
– Bine, Sf. Petre, a răspuns Dumnezeu, privind gânditor la satul din vale.
– Iar după o vreme, în neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu".
Geo Bogza

Încă avem sfinţi părinţi care lucrează pentru Biserica adevărată. Dragostea Părintelui Iustin Pârvu se exercită la nivelul unei ţări întregi şi chiar dincolo de hotare.Iată un fragment din “Dragoste prin fapte, patriotism fără lozinci”
“Dumnezeu a dăruit ţării, pe vremea persecuţiei comuniste, părinţi spirituali şi duhovnicii cei mai mari din istoria Bisericii noastre. Aceştia au menţinut credinţa în inimile românilor prin cuvântul lor tare. Atunci când ierarhia se plia şi când cuvântul ierarhilor era ambiguu, aceşti părinţi spirituali au ţinut sus inima româneasca în nădejdea că Dumnezeu nu ne-a părăsit. Cine ar putea înşira numele lor scris cu litere de foc în conştiinţă. Slăvit să fie Domnul Dumnezeu nostru că nu ne-a lăsat în mâinile vrăjmaşilor noştri ca să-şi râdă de noi şi să spună:bine, bine….Aceşti monahi crescuţi în închisori, batjocoriţi, umiliţi, dar niciodată frânţi, au învăţat acolo că adevărată dragoste de neam nu are nici o legătură cu noţiunea de naţionalism practicată de socialismul ştiinţific şi nici dragostea de patrie nu are nimic de a face cu discursul patriotard de partid.
Acolo am înţeles şi am trăit această dragoste…ne-am iubit Biserica, patria si neamul de care eram despărţiţi prin violenţă şi crimă, cu toate fibrele inimii noastre, aşa cum şi-au iubit evreii patria (dăruită târziu, nu apărută odată cu neamul în ea dintru început, ca la noi) şi am suspinat cu inima frântă văzând cum ticurile verbale erau preluate (fără nici o rezistenţă, măcar intelectuală) de unii reprezentanţi ai bisericii şi de o parte din elita ţării noastre. Acolo am învăţat să ne iubim patria cu ardoarea şi cu nădejdea cu care evreii au făcut-o în timpul robiei; acolo am învăţat cât de sfântă este noţiunea de neam, cât de cristică este ea, şi nici un cuvânt de dispreţ, cum era pentru comunişti şi cum este astăzi pentru masonii şi ereticii din Vest (şi de la noi) care ne batjocoresc sufletul şi iubirile cele mari.”