O spune Kant şi aproape toţi recunoaştem că educaţia este cea mai grea problemă dată spre rezolvare omului.
Cu puţinii noştri copii avem probleme, ce se fac oare profesorii care au atâţia în clasă? Recunoaştem, dacă suntem oneşti, că munca lor e dificilă.
Majoritatea avem două măsuri, una mică, cu care dăm, şi una mare cu care luăm, sau am vrea să primim. Meseria de dascăl ne obligă să creştem mult măsura cu care dăm şi să aşteptăm puţin.
Copii în şcoală ar prefera să le fie cât mai uşor, dar apoi, când cresc, ne judecă. Iar pentru cei care ne-au trezit şi ne-au pus gândirea şi inima la muncă, nu ne rămâne prea multă afecţiune, nu prea avem nici pentru părinţi, în această lume care cultivă nemulţumirea.
Puţini ne gândim cu adevărat la viitor, vedem proiectate pe el doar dorinţele noastre. Dascălii însă îl înfruntă cu adevărat. Căci de acolo, din viitor se vor întoarce asupra noastră toţi cei care au trecut prin clasa noastră. Capabili să înţeleagă în ce măsură i-am ajutat sau nu, elevii ne vor fi martori buni sau răi la judecată.
După preoţi, cel mai aspru judecaţi vor fi probabil dascălii. De aceea trebuie să ne întrebăm mereu dacă faptele noastre cresc copii buni sau nu fac asta decît în mică măsură ...