„Rege el însuşi al cugetãrii omeneşti, care alt Rege ar fi putut sã-l distingã? Şi aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desãvârşire lipsit, nu din sumetia unei inteligenţe excepţionale, de care numai el singur nu era ştiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea idealã, pentru care orice coborâre în lumea convenţionalã era o supãrare şi o nepotrivire fireascã!” T. Maiorescu

  "Eminescu, scria Nicolae Iorga în 1909, se deosebeşte de toţi scriitorii vremii sale şi prin aceea că opera lui întreaga n-are nici cea mai slabă măsura si supt nici un raport caracterul local, provincial, ci numai caracterul general românesc. E cel dintâi scriitor român care scrie către toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor. Născut în colţul de către graniţa  Moldovei de Sus, crescut în Bucovina, apoi şcolar într-un aşezământ ardelean, în sfarşit studiind la Viena între românii din toate părţile, care supt îndemnul lui pun la cale înaintea mormântului din Putna a lui Ştefan cel Mare cea dintâi serbare a sufletului, a tradiţiilor, a gloriei româneşti, care sunt ale tuturor celor de sângele nostru si de limba noastra, înfraăţit apoi cu poporul prin străbaterea adâncă a tainelor cântecului mulţimilor - Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedesparţită. ;[....]

  Românul care s-a simţit acasă în toate straturile, ţinuturile si ramurele neamului său, a fost un om politic prin lumina gândului si puterea trainică a scrisului său, prin simbolul de unitate cuprins în fiinţa sa literară, în inspiraţia si gândul său. Întemeindu-se pe tot ceea ce simţim noi, el s-a ridicat într-un nebiruit avânt pe culmile culturii moderne. De aceea el e vrednic de pomenire oriunde se luptă cu întunericul adânc si cu vântul vraşmas o licărire din conştiinţa neamului."

  Precizând, în Cuvântul său înainte, câteva coordonate ale dimensiunii unui asemenea studiu, Rosa Del Conte avea să sublinieze - încă din 1962 - locul lui Mihai Eminescu în spiritualitatea româneasca şi universală: "Desigur, nu este puţin ceea ce datoreaza gândirii occidentale cultura lui Eminescu, dar cuvântul liric în care se transfigureaza lumea lui este scos din izvoarele tradiţiei autohtone. Până si temele care par luate cu împrumut din romantismul european - acea problematică filozofico-religioasă atât de bogată si de interesantă în chiar contradictorietatea ei - îşi implanta rădacina în humusul creştinismului primitiv, se încadreaza în climatul neoplatonic al patristicii rasăritene. Şi dacă sufletul popoarelor se oglindeşte în cuvântul poeţilor, Eminescu reflectă şi în aceasta istoria intelectuală a poporului său, depunând mărturie pentru ea. Nu este lipsit de semnificaţie că Arghezi însuşi nu se poate înţelege fără a fi inserat în acea tradiţie de spiritualitate şi cultură, la care el poate şi să se opuna astăzi în mod polemic şi pe plan raţional şi practic, dar din care continuă să se inspire, fie şi inconştient, ca făurar de cuvinte. (…)

  Eminescu nu e floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintr-o sămânţă adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru ţâşnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie nouă şi tânără, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură şi de severă tradiţie. Ca si Luceafărului său, şi lumina lui a străbătut, înainte să ajungă la noi, o cale lungă."

Ion Slavici: bogatã e limba vorbitã de românii de la miazãnoapte, începând din judeţul Sucevei peste Câmpulungul Moldovenesc şi peste Nãsãud pânã la Sãlagiu, unde se întrebuinţeazã multe vorbe de origine românã, care aiurea s-au pierdut. E lumea în care a trãit mult jãlitul nostru prieten Simeon Marian Florian şi din care a ieşit Gheorghe Coşbuc. Interesant şi astfel şi frumos într-un fel oarecare i se pãrea lui Eminescu tot ceea ce era neobişnuit în materie de limbã, şi el întreba mereu: «unde se zice aşa?». Dar tocmai de aceea lua în bãtaie de joc pe cei ce vorbeau cum nu «se zice» nicãieri. El vorbeşte adeseori despre o limbã «pãsãreascã», şi «pãsãreasca» e pentru dânsul cum nicãieri nu vorbeşte poporul, tot ceea ce în materie de limbã e nãscocit, rezultat din impulsiuni momentane ori alcãtuit, fie în pripã, fie fãrã destulã pricepere. Erau atunci şi sunt şi azi oameni care zic, ba chiar şi scriu, «un pahar cu apã», «cu pãlãria pe cap» ori «mã duc în Bucureşti». Eminescu îi întreba: «unde se zice aşa» şi-i lua în bãtaie de joc. Nu avem sã ne facem limba, ci sã ne-o iubim şi sã cinstim pe cei ce ne-au plãsmuit-o, atât de frumoasã şi de înţeleaptã cum o avem.Sunt şi azi între scriitorii noştri mulţi, cari n-o simt aceasta şi «aruncã vorbele cu furca». Unii dintre dânşii cunosc felul de a vorbi al poporului din vreo parte a pãmântului românesc, dar n-au citit nici cronicarii, nici cãrţile bisericeşti; alţii sunt mai cãrturari, dar n-au trãit niciodatã în mijlocul poporului si n-au nici o slãbiciune pentru limba româneascã; iar alţii s-au dezvoltat sub înrâuriri strãine ori trãiesc în cercul strâmt al vreunei mahalale ori prin încã mai strâmtele «saloane», cu ale cãrora atmosferã s-au deprins: sunt de tot puţini cei ce umblã pe drumul deschis de «Junimea» si cuprind în gândul lor, ca Eminescu, întreagã viaţa sufleteascã a poporului român! Încã mai puţini sunt însã cei ce scriind, cumpãnesc, ca dânsul, orişicare vorbã, şi îşi dau silinţa sã se desãvârşeascã pe sine înşişi.

  Eminescu şi-a petrecut toate clipele vieţii lui lucrând, fiindcã nu se socotea îndeajuns pregãtit pentru ceea ce vroia sã facã, şi e foarte puţin ceea ce ne-a rãmas de la dânsul, iar din puţinul acesta partea cea mare sunt lucrãri dupã pãrerea lui încã neisprãvite, pe care le-a publicat cu inima îndoitã – cedând stãruinţelor puse de alţii.

Numai rar de tot se întâmpla, ca sã fie mulţumit şi el însuşi de ceea ce a scris, şi nemulţumit era – nu de ceea ce a zis, ci de forma, în care îi era reprodusã gândirea. «Nu e asta», zicea el cuprins de neastâmpãr, si era în stare sã ţinã manuscriptul ani de-a rândul în sãltarul «mesei de brad», sã revadã mereu ceea ce a scris ori sã scrie în mai multe rânduri acelaşi lucru, cãci cea mai frumoasã icoanã e stricatã şi ea, dacã a rãmas într-însa o patã ori un colţ neisprãvit.

Exigenţele lui în ceea ce priveşte forma erau atât de mari, încât nu se mulţumea, ca limba, ritmul si rimele sã-i fie de o corectitate desãvârşitã si sã se potriveascã cu simţãmântul reprodus, ci ţinea ca muzica limbii sã fie şi ea astfel alcãtuitã, încât sã simtã ceea ce voieşte el şi cel ce nu înţelege vorbele.

Astfel în:

"O mamã, dulce mamã, prin negurã de vremi
Prin freamãtul de frunze la tine tu mã chemi."

sunetele sunt sumbre si aspre, iar în:

"Somnoroase pãsãrele
Pe la cuiburi se adunã,"

sunetele sunt senine si clare, pe când în:

"S-a stins viata falnicei Venetii" – ele sunt de bronz.

Pentru ca sã poatã ajunge la aceastã desãvârsire a formei, de care numai în putine dintre poeziile sale s-a apropiat, el trebuia sã-si câstige deplinã stãpânire asupra limbii în toate privintele.

Iacob Negruzzi: Erau multi adunati în ziua aceea, unii pãreau mai inteligenti, altii mai putin, dar mai toate figurile aveau expresiuni comune, încât îmi zisei cã Eminescu nu poate sã fie printre dânsii. Deodatã se deschide usa si vãd intrând un tânãr slab, palid, cu ochii vii si visãtori totodatã, cu pãrul negru, lung, ce i se cobora aproape pãnã la umeri, cu un zâmbet blând si melancolic, cu fruntea înaltã si inteligentã, îmbrãcat în haine negre, vechi si cam roase. Cum l-am vãzut am avut convingerea cã acesta este Eminescu, si fãrã un moment de îndoialã m-am sculat de pe scaun, am mers spre dânsul, si întinzându-i mâna, i-am zis: „Bunã ziua, domnule Eminescu!". Tânãrul îmi dãdu mâna si privindu-mã cu surprindere:„Nu vã cunosc", rãspunse el cu un zâmbet blând.

– Vedeti ce deosebire între noi, eu v-am cunoscut îndatã.

– Poate nu sunteti din Viena?

– Nu.

– Dupã vorbã sunteti din Moldova... poate din Iasi?...

– Chiar de acolo.

– Poate sunteti domnul... Iacob Negruzzi? zise el cu sfialã.

– Chiar el.

– Vedeti cã si eu v-am cunoscut. (.....)

– Îmi pare rãu cã Slavici a plecat din Viena în vacante, zise Eminescu, as fi dorit foarte mult sã faceti cunostinta lui. Eu cred cã Slavici este un scriitor cu viitor, el cugetã drept, are idei originale, si va scrie foarte bine când va mânui mai usor limba românã de care s-a cam dezvãtat în scolile unguresti. (...)

– „As veni bucuros, îmi rãspunse el, cãci societatea „Junimea" are pentru mine o mare atractie, însã mai târziu. Deodatã ne-am înteles cu Slavici sã punem în miscare pentru anul viitor o mare întrunire a studentilor români din toate pãrtile, la mormântul lui Stefan-Cel-Mare din mânãstirea Putna. Când ne-om fi îndeplinit aceastã datorie, vin. – Eminescu îmi povesti cum voiau sã organizeze acea serbare, si-mi fãgãdui asupra ei, o micã notitã pentru „Convorbiri literare" pe care mi-o si trimise. Este articulul subsemnat cu litera E si publicat în numãrul din 15 septemvrie al revistei."

I. L. Caragiale – Opere III

„Era o frumusete. O figurã clasicã încadratã de niste plete mari negre: o frunte înaltã si seninã, niste ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea cã cineva este înãuntru; un zâmbet blând si adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânãr coborât dintr-o icoanã, un copil predestinat durerii, pe chipul cãruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

„Mã recomand, Mihail Eminescu."

Asa l-am cunoscut eu. Câtã filosofie n-am depãnat împreunã toatã noaptea aceea cu nepregetul vârstei de saptesprezece ani. Ce entuziasm! Ce veselie! Hotãrât, închipuirea nu mã înselase... Era un copil minunat.

Asa l-am cunoscut atuncea, asa a rãmas pânã în cele din urmã momente bune: vesel si trist; comunicativ si ursuz; blând si aspru; multumindu-se cu nimic si nemultumit de toate; aici de o abstinentã de pustnic; aci apoi lacom de plãcerile vietei; fugind de oameni si cãutându-i; nepãsãtor ca un bãtrân stoic si iritabil ca o fatã nervoasã. – Ciudatã amestecãturã! – fericitã pentru artist, nenorocitã pentru om!...

Acest Eminescu a suferit multe, a suferit si de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodatã: era un om dintr-o bucatã si nu dintr-una care se gãseste pe toate cãrãrile.

Titu Maiorescu – Eminescu si poeziile lui

„Ceea ce caracterizeazã mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu, este o asa de covârsitoare inteligentã, ajutatã de o memorie, cãreia nimic din cele ce-si întipãrise vreodatã nu-i mai scãpa (nici chiar în epoca alienatiei declarate), încât lumea în care trãia el dupã firea lui si fãrã nici o silã, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce si le însusise si le avea pururea la îndemânã. În aceeasi proportie tot ce era caz individual, întâmplare externã, conventie socialã, avere sau neavere, rang sau nivelare obsteascã si chiar soarta externã a persoanei sale ca persoanã, îi erau indiferente. A vorbi de mizeria materialã a lui Eminescu însemneazã a întrebuinta o expresie nepotrivitã cu individualitatea lui si pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca sã trãiascã în acceptiunea materialã a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existentei nu l-au cuprins niciodatã în vremea puterii lui intelectuale; când nu câstiga singur, îl sustinea tatãl sãu si-l ajutau amicii. Iar recunoasterile publice le-a despretuit totdeauna.

Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a cãrui lipsã se plânge o revistã germanã din Bucuresti? Dar Eminescu ar fi întâmpinat o asemenea propunere cu un râs homeric sau, dupã dispozitia momentului, cu acel surâs de indulgentã miloasã ce-l avea pentru nimicurile lumesti. Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit sã-l vadã, si Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am vãzut si eu la Curte si l-am vãzut pãstrând si aici simplicitatea încântãtoare ce-o avea în toate raporturile sale omenesti. Dar când a fost vorba sã i se confere o distinctie onorificã, un bene-merenti sau nu stiu ce altã decoratie, el s-a împotrivit cu energie. Rege el însusi al cugetãrii omenesti, care alt Rege ar fi putut sã-l distingã? Si aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desãvârsire lipsit, nu din sumetia unei inteligente exceptionale, de care numai el singur nu era stiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea idealã, pentru care orice coborâre în lumea conventionalã era o supãrare si o nepotrivire fireascã!

Cine-si dã seamã de o asemenea figurã, întelege îndatã, cã nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele, care ademenesc pe cei mai multi oameni. Luxul stãrii materiale, ambitia, iubirea de glorie nu au fost în nici un grad obiectul preocupãrilor sale. Sã fi avut ca redactor al «Timpului» mai mult decât a avut, sã fi avut mai putin; pentru micile lui trebuinte materiale tot atât era. Numai dupã izbucnirea nebuniei, în intervalele lucide, în care se arãtau însã felurite forme de degenerare eticã, obisnuite la asemenea stãri, devenise lacom de bani.

Prin urmare legenda, cã mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie, trebuie sã aibã soarta multor alte legende: sã disparã înaintea realitãtii.

Si nici munca specialã a unui redactor de ziar nu credem cã trebuie privitã la Eminescu ca o sfortare impusã de nevoie unui spirit recalcitrant. Eminescu era omul cel mai silitor, vesnic cetind, meditând, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atât mai mult de toate manifestãrile vietii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie studierea miscãrii filozofice în Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunostinta cea mai amãnuntitã, fie luptele politice din tarã. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta si a scrie asupra lor, era lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului sãu. Si energia, cu care a redactat «Timpul», înãltimea de vederi, ce apare în toate articolele lui, puterea neuitatã, cu care în contra frazei despre nationalismul liberal al partidului de la guvern a impus importanta elementului autohton, sunt o dovadã pentru aceasta.

Cu o asa naturã, Eminescu gãsea un element firesc pentru activitatea lui în toate situatiile, în care a fost pus. La bibliotecã, pentru a-si spori comoara deja imensã a memoriei sale; ca revizor scolar, pentru a stãrui cu limpezimea spiritului sãu asupra nouelor metode de învãtãmânt; în cercul de amici literari, pentru a se bucura fãrã invidie sau a râde fãrã rãutate de scrierile cetite; la redactia «Timpului», pentru a biciui frazeologia neadevãratã si a formula sinteza unei directii istorice nationale: în toate aceste ocupãri si sfere Eminescu se afla fãrã silã în elementul sãu.

Când venea în mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care îi câstigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o fãcuse, o refãcuse, o rafinase, cãutând mereu o formã mai perfectã, o cetea parcã ar fi fost o lucrare strãinã de el. Niciodatã nu s-ar fi gândit mãcar sã o publice: publicarea îi era indiferentã, unul sau altul din noi trebuia sã-i ia manuscrisul din mânã si sã-l dea la Convorbiri Literare!