Despre actualitatea lui Eminescu jurnalistul
Crucificarea adevărului
Caracterul testamentar al operei lui Eminescu şi, în mod particular, al publicisticii sale, se dezvăluie celor dispuşi să-l afle, cel puţin pe două planuri: unul analitic şi descriptiv, altul valorizator şi profetic. În ambele orizonturi, harul genialităţii a răsărit seminţe ale înţelepciunii eterne, apte să rodească într-o perpetuă contemporaneitate. Parafrazând speranţa unei solidarităţi din timpul Revoluţiei, oricare generaţie poate spune cu deplin temei, Eminescu e cu noi.
Îmi amintesc cu emoţie câtă forţă şi speranţă, câtă tulburare şi surpriză năşteau în sufletele oamenilor pe vremea dictaturii întâlnirile întru Eminescu la care eram invitat şi unde Poetul era invocat printre noi să-şi rostească marile adevăruri. ,,Nu poate ţara aceasta, pururea liberă şi pururea vârtoasă prin caracterul poporului ei, se auzea în sălile pline, mai ales de profesori şi elevi, să îngăduie a fi cretinizată cu de-a sila prin legi inspirate bilateral de demagogia cosmopolită şi de tendinţele absolutismului".
Dincolo de frică, dar dincoace de speranţă, mesajul era receptat, iar Eminescu devenea un fel de apostol în care divinitatea răsădise sămânţa înţelepciunii şi forţa profeţiei. Când de la înălţimea tribunei se auzeau, de pildă, cuvintele Poetului, ,,Nici un neam nu e condamnat a suporta în veci un regim vitreg, corupt şi mincinos, chiar dacă acel regim se exercitează de către fiii lui proprii", murmurele din săli, ochii strălucitori care-şi încrucişau în tăcere luminile, zâmbetele complice înflorite pe chipuri indicau cât de actual şi cât de alături de noi ni se dăruia Eminescu.
Din nefericire, actualitatea negatoare el nu şi-a pierdut-o nici astăzi. Este şi motivul pentru care noi încercăm o sensibilizare a contemporanilor la mesajul testamentar lăsat de Eminescu. Un mesaj în coordonatele căruia putem afla nu doar lumini împotriva beznelor (din noi şi din afara noastră), ci şi avertismente ori profeţii menite să dea de gândit superficialităţilor şi rătăcirilor noastre.
Parazitismul şi impostura politică, setea morbidă de putere şi demagogia, manipularea prin minciună şi impunerea prin violenţă, toate aceste fenomene cu care ne confruntăm în ultima perioadă îşi află în gândirea eminesciană nu doar reprezentarea sociologică, circumstanţializată temporal, ci şi evaluarea sub semnul înţelepciunii şi al profeţiei, a consecinţelor, plasate într-o perpetuă actualitate.
Una dintre rostirile sale cu valoare emblematică de instituit drept imperativ al oricărui domeniu de activitate rezonează astăzi nu doar ca o sentinţă frumoasă, ci mai ales ca avertisment: ,,Adevăr şi mântuire sunt în ochii noştri identice, şi acest izvor curat nu poate supăra decât pe răi şi pe netrebnici".
Asistăm în aceste zile preelectorale la o dezlănţuită luptă pentru putere, desfăşurată din ce în ce mai mult ca o sarabandă a mistificărilor de tot felul. Toţi pretind că aleargă în căutarea adevărului, dar foarte mulţi se lasă seduşi de ispitele minciunii. Cunoscutul adagiu ,,limba i-a fost dată omului pentru a-şi ascunde gândurile" îşi află confirmarea pe toate registrele politice. Iar crucificarea adevărului nu poate duce decât la nenorocire. Confruntările din preajma constituirii C.P.U.N., jalnica însângerare a Ardealului, Proclamaţia de la Timişoara şi consecinţele ei violente care s-au cronicizat în Piaţa Universităţii, neliniştea şi insatisfacţia de a nu cunoaşte mecanismul, desfăşurarea şi întreaga vinovăţie a represiunii, toate sunt generate de patima puterii pentru care adevărul este doar un instrument. Un mijloc la care recurgi dacă ţi-e convenabil sau pe care-l ignori (mistifici) când nu-ţi vine la socoteală. Or, tot Eminescu atrăgea atenţia că ,,nu noi suntem stăpânii adevărului, ci adevărul e stăpânul nostru".
Această atitudine faţă de adevăr este şi ea o consecinţă. Una pe care o evidenţia acelaşi gazetar nepereche: ,,pentru mulţi oameni politici (...) venirea la putere nu e un mijloc pentru realizarea unui scop, a unui program, ci scopul însuşi, urmărit cu orice mijloace".
Cât de adevărată, cât de întristător de adevărată apare această constatare când ne gândim la cele peste 80 de partide constituite, în bună parte, de dragul sutelor de mii dăruite de stat, sau rezultând din orgoliul unor complexe defulate, din apetitul puterii sau, pur şi simplu, din pornire ludică. Şi cât de actuală ne apare aprecierea de mai sus, dacă observăm că de fapt lupta electorală nu este, adesea, o confruntare de idei, ci o luptă, de foarte multe ori, lipsită de cavalerism, între persoane.
Ce poate fi mai caraghios, deşi de la un punct încolo devine chiar revoltător decât să vezi un repetent imberb, fără şcoală terminată, fără nici o meserie, aflat în evidenţa clinicii de psihiatrie, proclamându-se preşedinte de partid, primind câteva sute de mii de lei din sudoarea celor care trudesc din greu şi agresându-ne micile ecrane prin intermediul solicitudinii fără de margini a T.V.R.L.?
Ce poate fi mai imoral, mai primejdios şi mai ostil adevărului decât faptul că infractorii, leneşii şi scandaligii devin ,,oameni politici" de frunte, că unii din murdăriţii ceauşismului se transformă în curaţii diverselor partide, ligi şi asociaţii, că agramatismul, incultura politică şi dezorientarea au ieşit la drumul mare pentru a ,,ferici" această necăjită ţară de oameni buni şi răbdători, dar care la nevoie au dovedit că pot fi şi altfel?
Când Eminescu spunea că ,,pentru înaintarea în viaţa politică cată să se ceară sau o mare inteligenţă sau un mare caracter, care să compenseze munca societăţii ce-i susţine", el formula o lege universală a cetăţii umane. Aşa cum universală rămâne pentru izbânda oricărei săvârşiri omeneşti amintita relaţie cauzală dintre adevăr şi mântuire.
Să nu uităm nici o clipă că ,,acest izvor curat nu poate supăra decât pe răi şi pe netrebnici".
|